în majoritatea limbilor scrise în orice varietate a alfabetului Latin, punctul de pe o literă mică i nu este un glif, deoarece nu transmite nicio distincție, iar un i în care punctul A fost omis accidental este încă probabil să fie recunoscut corect. Cu toate acestea, în limba turcă este un glif, deoarece această limbă are două versiuni distincte ale literei i, cu și fără punct. De asemenea, în silabarele japoneze, un număr de caractere sunt alcătuite din mai mult de o marcă separată, dar, în general, aceste mărci separate nu sunt glife, deoarece nu au nici un sens de la sine., Cu toate acestea, în unele cazuri, mărcile suplimentare îndeplinesc rolul diacriticelor, pentru a diferenția caractere distincte. Astfel de mărci suplimentare constituie glife. În general, o diacritică este un glif, chiar dacă este contiguă cu restul personajului, cum ar fi cedilla în Franceză sau catalană, ogonek în mai multe limbi sau stroke pe un polonez „Ł”.
unele caractere, cum ar fi „æ” în islandeză și „ß” în Germană pot fi considerate ca hieroglife. Ele au fost inițial ligaturi, dar în timp au devenit caractere în sine; aceste limbi le tratează ca litere separate., Cu toate acestea, o ligatură, cum ar fi „ſi”, care este tratată în unele fonturi ca o singură unitate, este, fără îndoială, un simbol ca acesta este doar un capriciu de caractere, în esență, un alografe caracteristică, și include mai mult de un grapheme. În scrisul de mână normal, chiar și cuvintele lungi sunt adesea scrise” Unite”, fără ca stiloul să părăsească hârtia, iar forma fiecărei litere scrise va varia adesea în funcție de literele care preced și o urmează, dar asta nu face întregul cuvânt într-un singur glif.,
două sau mai multe hieroglife care au aceeași semnificație, fie că sunt folosite interschimbabil sau alese în funcție de context, sunt numite alografii ale celuilalt.